advertise

miercuri, 20 aprilie 2011

Visul unui Orb


Nu te mai lua la palme!                                         



 De ce continui să iţi dai palme? 









Omule? Trezeşte-te! Eşti singur, într-un ocean infinit de energie, uită tot ce ai fost învatat de către alţii, nimic din ceea ce vezi în jurul tau nu este real. Afundă-te în neantul interiorului tău, trăieste prin tine insuţi, descoperă adevarata ta faţa după ce iţi invingi egoul şi traieşte prin Sine în perfectă armonie cu ceilalţi, în pace şi iubire faţa de tot si toate!




Dedic această lucrare tuturor minţilor luminate si libere. Cartea mea este un răspuns de mulţumire deplină marelui iniţiat Umberto Eco, un raspuns în stilul carcateristic ce m-a definit ca estetician si semiotician de-a lungul vremii. Nu am studii, facultaţi terminate sau începute, sunt doar un Om care se opreşte pentru a observa, care pleacă urechea pentru a asculta. Unde nu am fost suficient de clar voi reveni cu alte imagini sugestive pe parcursul cartii mele, aşa cum face şi marele maestru în lucrările sale. Nu mă citi, simte-mă mai degrabă.



    



Prefata



       Mă bucur enorm că ai decis să citeşti această carte. Tu te-ai condus singur spre cartea mea, tu citeşti în acest moment aceste rânduri, pentru că nu există coincidenţe. Există doar momentul prezent, doar momentul ACUM, şi, cand am rostit acest cuvant el devine deja trecut imediat, şi un alt moment al prezentului ţi se dezvaluie în timp ce traieşti şi experimentezi. 




Momentul ACUM este momentul în care tu nu traieşti, pentru ca iţi este frica de el! Eşti în permanent ocupat să faci ceva, distras de la ce e cu adevarat important, eşti în trecut învitand posibilitati cu locuri, persoane şi întamplari din trecut catre viitor, în încercarea disperata de face trecutul sa devina probabil, sau macar posibil. 


Asa este, nu traieşti în prezent, nu eşti constient de ceea ce faci în fiecare moment al vietii tale pentru ca eşti plecat aiurea cu mintea chiar şi atunci cand te opreşti din rutina şi din banala activitate pe care o faci moment de moment. Şi cand spun activitate, ma refer aici la tot ceea ce faci în timpul zlei ÎNCONŞTIENT. Citeşti ziarul în drum spre muncă, caşti ochii în monitoarele instalate la metrou, ajungi la serviciu unde te pierzi între hârtii, telefoane, mailuri, conferinţe, şedinţe, ştampile, semnături, drumuri, alergatură, întarzieri, grabă, etc... Din pacate, timpul pe care îl petreci la serviciu este al Lor, nu al tău, tu nu vezi asta, nu iti dai seama că pentru o anumită sumă de bani ţi-ai închiriat acel timp lor. Şi asta s-a întamplat pentru faptul ca ai fost obligat sa o faci, caci altfel nu ai avea ... unde sa locuieşti, ce sa mananci, etc... Cu alte cuvinte, societatea în care traim, te obliga sa faci ceva din ceea ce tu NU iti doreşti sa faci de fapt. Sa MUNCEŞTI! Sa stai pitit toata ziua într-un birou, hala, depozit, supermarket, mall, primarie, sediu, ambasada, ORICE spatiu înterior şi sa te îndeparteze de NATURA, de tine Insuti, de ceea ce este cu adevarat important. Spune-mi tu nu simti niciodata ca munceşti prea mult? Ca nu mai poti, de fapt ca nu mai vrei sa mai munceşti, dar din pacate o faci pentru ca altfel nu ai avea nici o alta sansa? Sa ajungi în strada nu vrei, sa te creasca parintii nu se mai poate caci ei au imbatranit şi sunt la pensie, bani nu sunt caci parintii tai sunt niste oameni normali, nu ai Sistemului, nu de partea celor care acapareaza constient sau inconstient averi materiale, ei sunt doar doar niste oameni simpli. Cu alte cuvinte nu ai de ales. Eşti pus în fata faptului împlinit. Eu unul am schimbat cateva joburi, m-am axat pe anumit domeniu, am devenit cel mai bun şi cel mai capabil în acel domeniu, însa... gata, nu exista treapta superioara. Ma întelegi? Nu pot avansa mai mult ca şi treapta de întelegere a ideii de serviciu. 


Spune-mi, nu ai prefera sa faci altceva cu timpul tau? De exemplu sa mergi într-o drumetie, sa pleci într-o calatorie, sa te plimbi prin parc, sa vizitezi, sa citeşti, sa faci orice altceva ce iti trece prin minte, numai sa nu te duci la munca în acea zi? Asa am fost eu ieri. Eram la serviciu, şi deşi sunt foarte detasat şi foarte prezent cu mine însumi cand sunt la munca, simteam ca ma copleseste toata acea agitatie inutila pentru... BANI. Asa este, toata lumea cauta bani, pentru ca banii se traduc pentru multa lume în fericire, din pacate, pentru multi dintre semenii mei banul a devenit o valoare morala şi de aceea nu conteaza mijloacele prin care atrag catre ei aceşti bani. De aceea unii au bani, iar altii nu. Ai vazut ca sunt persoane catre care efectiv curg bani, persoane cu succes la bani? Şi te întrebi cum fac? Sincer majoritatea lor înconstient fac asta, işi traduc efemera existenta pe aceasta planeta prin bani, şi prin asta pur şi simplu îi atrag catre ei. Altii, îi atrag în mod constient, subjugandu-va pe voi, strangand latul în jurul gatului vostru, infometandu-vă, privăndu-vă pe voi de la Linişte, De la Relaxare, de la VOI INSIVA! 

Ei şi ce iţi vei spune? Ce pot eu să fac? Ce imi ramane mie de ales, dacă ei mă obligă la toate acestea? 

In primul rand Vreau sa iti spun faptul ca verbul „a face“ nu ar trebui sa existe in dicţionarul vostru si va explic imediat de ce. In locul verbuilui „a face“ ar trebui sa aveti in dictionarul propriu verbul „a crea“, care este mult mai aproape de Adevar. Atunci când „faci“ ceva, de orice natură ar fi aceasta, lucrul pe care efectiv îl realizezi, îl înfapuieşti atunci este INCONŞTIENT! Îti spun asta pentru ca acel lucru nu te defineşte, nu este ceea ce ti-ai dori sa faci, nu este IN ACORD PERFECT CU STAREA TA EMOTIONALA! Când „faci“ ceva nu te implici asa cum te-ai implica ca atunci cand „pui suflet“ in ceea ce faci si cand te altfel totul îţi iese minunat. Atunci de fapt CREEZI! Starea de Creatie, este starea de Constienta, de Trezie, starea in care fiinta ta nu este duala in actiune, in care si mintea si sufletul sunt Una! 

Terminand aici cu definiţia acestor două verbe, deşi aş mai putea scrie multe rânduri pe aceasta tema, iti voi detalia CE ANUME AI PUTEA „FACE“ PENTRU A SCHIMBA TU CEVA IN TOT ACEST ANSAMBLU! 

       Totul pleaca de la tine spre Univers si nu invers! Si iti spun asta pentru ca intotdeauna ai asteptari din afara, niciodata nu te consideri suficient de bun, suficient de capabil, intotdeauna dai vina pe alte persoane, diverse situatii sau conjuncturi. Niciodata nu va priviti pe voi cu respect pentru ca nu stiti ca existati! Efectiv dormiti, in propria voastra carcasa umana, va ascundeti mereu dupa zeci de masti, zeci de chipuri, simtiti in voi o permanenta agitatie, un freamat care nu conduce nicaieri, niciodata. Aceeasi rutina banala zi de zi, luna de luna, an de an... pana cand? Iesi la pensie? Te muti in casuta ta de la tara, cea cu doua camere la care ai muncit cu greu toata viata si la cre inca mai platesti rate la banci? Si apoi? Ce asteptari mai aveti de la ceea ce numiti voi Viata? 

Asteptati sa muriti! 

Intr-adevar, este singura certitudine pa care o avem atunci cand ne nastem, sau cel putin despre asta vorbeste notiunea de Casatorie. Casatoria, acel consimtamant in fata Bisericii si in fata statutlui este de fapt un juramant al Mortii, chiar asa suna: “Pana cand moartea ne va desparti.„ Pai si dup-aia? Nu ne mai bagam in seama? Nu ne mai cunoastem? Cum adica? Nu inteleg ceva aici, de ce avem nevoie sa ne casatorim? De ce juram in fata unor institutii ca vom fi impreuna pana cand vom muri? Daca nu stiati statul, aceasta organizatie corupta, la fel ca oricare autoritate posibil existenta va indosariaza in acel moment. Noteaza cu litere de tipar. Va da chiar voua o hartie, fara nici o valabilitate, pe care ulterior tot el ti-o cere in diverse ipostaze, ca de fapt tie nu ti-ar folosi nici macar ca amintire! La fel si cu buletine de identitate, certificate de nastere, autorizatii pentru... si ma opresc aici, pentru ca as putea termina inca trei foi cu exemple de genul... 

De ce aveti nevoie de asta? De fapt va intreb pe voi, care va considerati oameni liberi intr-o tara libera, unde este controlul vostru asupra propriei vostre fiinte? Inca de la nastere, din momentul din care ti se intocmeste acel document tu esti vandut, arvunit deja bancilor mondiale sau federale sau altor fonduri monetare inexistente. Da, pur si simplu nu te nasti un om liber in societatea lor, niciodata nu ai avut aceasta ocazie, desi ei iti baga libertatea pe gat construind inchisori, iti baga justitia pe gat, pe care tu nu o intelegi, pentru ca este intr-o alta limba care seamana doar cu a ta si pentru a intelege ai nevoie de un translator, un avocat, care este tot parte din sistemul Lor. 

Unde esti TU in toate astea? Esti cu gandul dus aiurea la tot ceea ce te-au orbit ei: La ziua de maine, la datoria la banca pe care nu ai platit-o de 3 zile deja dupa scadenta, la chirie, parca ai pleca intr-un concediu, te simti obosit, stresat si nu mai vrei sa auzi de nimic in jurul tau! Ajungi acasa de la munca dupa ce toata ziua ti-ai vandut-o lor iar, dar ce sa faci? Tre sa muncesti ca sa traiesti, nu? Vrei sa te odihnesti dar ai vase nespalate, rufele la fel, cainele nu l-ai scos la plimbare, in bucatarie ai gandaci, vecinul nu mai inceteaza cu bormasina aia odata. Iti desfaci o bere si te asezi la televizor, unde speri ca te vei putea relaxa. Din pacate nu ti-ai ales tocmai cea mai buna metoda, de fapt ai ales una foarte proasta! Pai de ce credeti ca pe zi ce trece mai apar cateva monitoare, nu numai in supermarketuri, nu numai in Sali de asteptare ci chiar pe strada, uriase ecrane in intersectii ce proiecteaza fel de fel de reclame si alte tampenii. De ce credeti ca este gratis tot acest spectacol vizual? Mai mult ostentativ chiar, nu mai ai unde sa mergi fara sa vezi un LCD sau vreo plasma. Vi le-au facut bibelouri, v-au obisnuit cu ele chiar si acasa, uite chiar si eu care va scriu voua acest lucru acum am un monitor in fata! Si cand te asezi relaxat dupa o zi infernala cu berea in mana la televizor vezi...reclame, in care iti spune ca esti prost imbracat, ca mirosi naspa fara produsele Lor, ca nu ai putea supravietui fara nu stiu ce oferte irezistibile, ca la tine in casa este un mare deazastru ca trebuie sa te apuci de redecorari, iar tu, vazand toate astea te gandesti doar cat mai ai de muncit, ca sa ajungi si tu ca cei din reclama. Frumosi, cu un zambet de cristal, cu casa si masina, cu familie fericita si iubitoare, cu nepoti si catel, fara griji si stresuri sociale. Vazand iti dai seama cat de departe esti de fapt de toate aceste lucruri, de perfectiunea pe care iei ti-o baga pe gat. Ia stai putin asa, cine spune ca trebuie sa ai dintii perfecti drepti, perfect albi? Exista multi oameni care isi scot din gura proprii dinti in operatii complicate si ii inlocuiesc cu cioburi de portelan scump, ca asa este moda... Ce e moda asta de fapt? Cine face moda? Cine iti spune de fapt cam cum ar trebui sa te imbraci cand iesi pe strada in anii 75 si in anii 2000? Exact, tot voi, prin casele de moda, prin vestimentatia pe care o cumperi din toate magazinele catre care ei te indreapta. Prin faptul ca accepti tacit toate astea, si prin faptul ca preiei lucruri in viata ta neintelese, pe care ti le si insusesti cu caracter de axioma. 



    Daca stai bine sa te gandesti unde s-ar putea termina toate aceste probleme existentiale? Ce ai devenit? Care mai este sensul tau ca individ in viata? Mai conteaza ca esti Om sau totul a devenit o goana nebuna in jurul tau ca se pare ca nu mai tine cont de Om si de valoarea lui, ci totul este intreptat spre dezbinare, dezinformare, impunerea fricilor si a terorii, creearea falsei idei de protectie prin inventarea sistemelor gen politie, armata, justitie, biserica? Totul are un curs, pe care tu nu il observi ca esti prea ocupat cu nimicnicia ta zilnica, acest curs este inspre creearea unui puternic sistem capabil sa distruga la nevoie tari de pe fata pamantului daca nu se supun vointei legilor guvernantilor. Tot jocul murdar politic din spatele scenei, este din culise, din fabricarea virtualelor crize, din inceperea unor alte razboaie pentru suprematia resurselor naturale care se mai afla la ora asta pe Terra. Asta este singurul lucru care conteaza pentru ei: Puterea absoluta asupra maselor oarbe si ascultatoare de oameni. Oamenii ce au fost subjugati cu frica de-a lungul vremurilor, din generatie in generatie, nascandu-ne in acest urias cancer al societatii noastre, caci practic ne autodistrugem ca specie, si pe noi si planeta pe care traim, vor vedea in cele din urma faptul ca Marele Adevar le-a fost tinut ascuns atata timp. 



Lasand asta la o parte va intreb daca aveti idee ce este internetul, ce a insemnat el pentru omenire, si ce inseamna el in momentul de fata. Internetul este a treia mare manipulare dupa Religie si Bancile Centrale. Retele de socializare, prostitutia mai libera decat painea, pirateria la fel, impartirea oamenilor, clasificarea in grupari, in apartenente politice, religioase sau de alte naturi, toate astea au cunoscut o uriasa exapansiune datorita aparitiei si dezvoltarii rapide a internetului. 

In prezent peste tot pe internet ti se cere sa te autentifici. Ti se iau datele si apoi esti liber sa bantui aproape pe unde vrei tu. Secretele oricum nu sunt la vedere stai linistit. Dar de ce? De ce este „totul“ gratis? De ce nu percep bani pentru intrarea pe un site ca la cinema de exemplu? De ce vi se iau datele totusi? Stiti ce este in spatele lui google? Sau ale lui yahoo, sau orice nume de rasunet in domeniu? Este o uriasa baza de informatii, si nu ma refer aici la informatia pe care o cautati voi pe acele site-uri. Este vorba despre uriase baze de date cu voi, cu datele vostre, cu interesele voastre conform cautarilor vostre, cu o analiza la zi a profilului tau psihologic, social, educativ, temperamental, cu persoanele cu care va aflati in contact, cu datele personale ale acestora, adrese, nume, date de nasteri, date de deces, de casatorie.... 

Fiind o carte pe care nu o voi printa niciodata, pentru ca eu nu distrug natura decat in masura in care socialul ma obliga sa o fac imi permit sa va pun un link mai jos si sa va rog sa ascultati aceasta melodie cand veti citi partea urmatoare: 




1. Adevarul. 

Ce este adevarul? Ce este minciuna? Unde probam acest adevar, pentru ca nu are nici o eticheta, este un lucru atat de relativ vei spune. NU! Adavarul este unul singur, este singurul lucru pe care il faci, din pacate de cele mai multe ori inconstient. 

Exact, TU esti cel care hotaraste daca informatia care iti parvine are caracter de adevar sau de fals. Tu esti persoana care isi pune amprenta peste informatie, analizand-o, aprofundand-o.. mergand catre esenta ei. In momentul in care tindeti catre esenta unui lucru, esenta acelui lucru va va duce cu siguranta catre o revelatie. A merge catre esenta lucrurilor este a tinde catre centru, a trage cu arcul la tinta, a te apropia de ideea care a dat nastere materiei, a vedea ca de fapt Gandul este cel care infaptuieste lucruri! Gandul care este rezonanta unei idei, o idee care este revelatia unei Stari Emotionale provocate de situatia data. De aceea de fiecare data Adevarul este cel pe care il simti in tine si il accepti ca fiind nonfals si pe baza lui tragi concluzii, mergi mai departe, Evoluezi!







1. KETER


     Deja mă încinsese, aveam tot spatele fierbinte, şi priveam cu ochii larg închişi către curcubeul în care El scăpase un minunat buchet de raze. Devenisem translucid în după-amiaza aceea, simteam lumina cum curge prin mie dinspre nefiinţa înspre fiinţa, din unghiul cel mai larg cu putinţă, in unghiul care nu poate fi măsurat, nici înteles, devenisem Punctul, Înaltul, Nemişcătorul, Susţinătorul Universului, Cel Fara de forma si timp, Cel ce exista, Ein Sof, Neînţelesul si Neinteligibilul, Atomul de care întreaga viaţă era legată şi depindea, - reţeaua invizibilă a Lui, Întunericul ce defineste Lumina, unda şi rezonanţa ei în acelaşi timp fara de timp. Parcul începuse sa curga in mine cu molcomele sunete ale naturii. Eram singur insa acolo, desi era ora doi şi ceva eram singur în natura şi cu ea şi prin ea. În jurul meu multe carcase umanoide purtând suflete inconştiente se agitau fară rost. Simţeam, din punctul de unde eram, că eram imaginea proiecată de pe camera de luat vederi ce filmează acelaşi lucru, dar rulat pe fast forfward. În plus, se simţeau şi toate acele ridiculizari, pufnete de râs, blitzuri de aparat foto ce imortalizau pentru o perioadă în ochii lor virtuali imaginea nevăzutului şi a neînţelesului, a haosului şi a ordinii din haos. 
Raţele de pe lac erau acum la jumatate de metru de mine şi am deschis încet ochii. Erau acolo, si razele soarelui derula culori nemaivăzute în penajul uleios al acelor păsări de apă. Mă simţeam bogat de mine si de Dumnezeu, pentru ca ştiam deja că tot ceea ce Este, este al tuturor, pentru ca aşa a spus El.




  
 - Distragerea- 



Pierdut cu exactitate între timpul spaţiului şi spaţiul timpului, undeva în  irealitatea celorlalţi, care de fapt nu erau cu mine, cu urechea înmuiată într-un lighean de argint, din care ivorăsc duioase şi ritmate acorduri de vreun instrument cu coarde, aşezat în acel cântec doar pentru a te face sa uiţi noţiunea timpului, altceva repetitiv mă perturba agresiv, îmi muşca din linişte nemilos, iar sub mine se deschise o gaură neagra care ma sugea catre ea. Pierdusem controlul păcii şi în dorinţa de a mai levita în acel spaţiu lipsit de timp şi de el însuşi mă agăţam de ultimele momente, ştiind însă, că se va termina foarte curând. Şi am început să mă rotesc foarte repede în jurul veunui alt punct ce se autodescoperise pe sine si alunecai cu viteza gândului în uriaşa gaura de vierme ce se căscase  acolo doar pentru mine. 
Am aterizat forţat pe scaun la mine în cameră şi am deschis uşor ochii inspirând forţat pentru a mă acomoda mai uşor cu senzaţia dimensiunii a treia. Telefonul suna undeva pe jos, acoperit de nebunia serii - vestigiile unei lupte teribile de supravieţuire dată cu Cavalerul Ordinii, un iniţiat de altfel şi el, însă de foarte multe ori este înfrant şi se întoarce în templul său pentru a-şi linge rănile până a doua zi dimineaţă, când va triumfa din nou, o lupta vie şi perena precum cea dintre Horus şi Set. Lumina ce o făcea flacăra de la lumânare se scurgea în limbi insuficiente peste întunericul retinei mele obosite de lipsa îndelungata a luminii fizice.
Esc... o mica bucaţică de plastic, care, trezeşte la viată batranul procesor şi, o ploaie dreptunghiulară de fotoni ma plezneşte nemiloasă, topindu-mi ultima speranţă că m-as putea ridica de acolo, descompunâdu-mi pielea şi carnea, arzându-mi oasele prea bătrane pentru această lume, şi prefacându-le  într-o cenusă argintie şi sclipitoare, din care am renascut precum pasarea Pheonix, inundând camera cu lumina mea orbitoare.
Telefonul insista să sune, blocat in acelaşi timp, în aceeaşi secundă atemporală a acelei lumi fizice în care plonjasem deja, cu o viteza mult prea mare pentru ca presupusul interlocutor să işi dea seama ca Sunt deja Aici, încerc să umblu la robinetul timpului, pentru a ajunge la efemera, nefericita şi mizerabila lui existenţa, chip de siliciu si aur, intruchiparea morbida a unor zei de pe alta planeta nestiuta, varf de lance creativ si analitic, însă fără Conştiinţă de Sine. Ştiam că nu se va opri, nu ma deranja că suna, melodia era chiar foarte liniştitoare, mă deranja însă un lucru pe care îl simţisesm acum. Mă mâhnea practic. Înţelegând pe deplin momentul în care eram, ajunsesem la concluzia că de cele mai multe ori, mai rau te încurcă decât te descurcă, mă mâhnea dependenţa faţa de drogul din siliciu ce iţi macina mintea şi o face sa se întrebe, îţi dă gratis aproape cele mai frumoase forme, şi sunete, şi culori, şi imagini pe care le-ai văzut sau pe care nu le-ai văzut, însa nu exista încă imagine sau sunet, redate mai frumos decât cele natural si live. 
...Răpsund unui robot agresiv de la Vodafone care mă anunţă că nu mi-am platit factura de nu stiu cat timp... Îi Închid... Respir o dată profund şi... telefonul sună iar, acelasi numar, îi închid... şi iar sună. Aveam de ales între a închide telefonul, sau a raspunde, am ales să răspund dar să pitesc telefonul sub plapumă. Eram acolo, coborâsem în Lumea Mica pentru ca fusesem intrerupt, distras. Ideea era că erau o grămadă de apeluri ratate însă... a durat ceva să mă întorc din veşnicia mea pentru a redeveni formă, pentru a mă scurge înapoi în fiinţa de carne, ca într-o placere surda şi dureroasa, ca o aducere aminte a unei copilării demult uitate. Ceara lumanarii se topise într-un şuvoi lichid şi viu, şi, în tendinţa lui de acaparare a spaţiului vital invadase tot ce era în jur - torent de lavă fierbinte ce transformase tot în calea sa înghiţind hăul nespaţiului şi netimpului dimprejur, deformând realitatea luminii, într-o capodoperă plastică, translucidă - metamorfoză grotească a cilindrului anterior - energie ce adopta Dezordinea în locul Ordinii ştiute de noi, oamenii. 
Un strigăt launtric îmi aduce aminte de senzaţia de foame, ţipătul mut imi încâlceşte mersul spre aceeaşi obişnuinţă de a mânca, deşi corpul are suficientă energie. Îi fac pe plac şi de data asta şi îi dau doua mere şi jumătate de covrig. Se potoleste... 
...Din nou linişte. Doar zumzetul şi vibraţia unei bormaşini, undeva în structura blocului făcea ca celelalte sunete sau lucruri să pălească. Cineva face asta cred în mod deliberat, fiecare bloc din oraş având prorpiul său bormaşinist angajat cred, pe bază de contract, altfel nu îmi explic căci coincidenţa repetitivitaţii este prea mare pentru a fi altfel.
La un moment dat se opri... definitiv de data acesta, sau cel puţin aşa părea. Acel moment, acea aşteptare care părea să dureze de secole se transforma în certitudine. Se oprise! Mai ramasese doar zgomotul de fond, zumzetul neobosit al oraşului, cei 80 de decibeli admişi de lege. Prin geamul termopan însa nu razbateau decat sunetele mai puternice, cele ce purtau cu ele frica şi teroarea sunete de salvări, de oameni muribunzi, flashuri de faruri şi lumini roş-albastre de sirene electrice închistate în corp de metal şi plastic, vuiet de nesomn-noebosit, graba incomprehensiva a roţilor şi motoarelor ce brăzdau bulevardul. În schimb, floarea îmi zâmbea cu nonşalanţă de pe caloriferul de acum rece - obiect de mobilier, vopsit deja de prea multe ori pentru a-i mai putea permite căldurii să circule nestânjenită de porţi chimice şi foite protectoare.


- Scopul -
*

Şi totul revenise la normalul unui moment petrecut în dimensiunea materiei dense, dimensiunea pietrei şi a cărnii, poiecţie tridimensională a conştiinţei trecute a umanitaţii. Viaţa în formă fizică, minusculă parabolă între univers si om, macrocosmos şi microcosmos.
O gramadă de mailuri noi, facebook care îmi încalcă abuziv drepturile de Om, se ocupă printre altele şi cu asta. Şi cu strângerea de informaţii despre toti, doar omul urmează a fi implantat cu microcipuri, exact ca şi caţeii cu cercel galben ce bântuie dezlegaţi străzile bucureştene. Nu asta contează, oamenii nu contează pentru sistem, sau cel puţin nu dă nimeni doi bani pe existenţa noastră, suntem ţinuţi în viată cu un singur scop: sa facem motorul sistemului să se învârtă! Să trăim blocaţi în frici şi norme sociale, să fim cu toţii nimic altceva decât consumatori de...orice, orice are sau ar putea avea un preţ, indiferent că este piată neagră, indiferent că este legal sau nu, totul cu un singur scop, acela al consumatorismului dirijat din spatele monitoarelor, şi al reclamelor care sunt mai lungi decât filmele, mai agasante ca niciodată, în permanenţa ţi se spune că eşti prost îmbrăcat şi incalţat şi nu eşti la modă, că nu ai accesoriile la modă, că părul tău nu străluceşte suficient de la vopseaua pe care o foloseşti tu, ca dinţii tai nu sunt suficient de albi si trebuie sa iti schimbi acum pasta de dinti, că niciodată nu folosesti şamponul, săpunul, rujul, calculatorul, pixul, maşina, serviciul care trebuie, reclame care te fac să te încalţi vara cu cizme de cauciuc colorate, că este la modă, să iti tai, razi, tunzi părul în toate ciudăţeniile de forme de la televizor, că este „la moda“, etc, nu mai insist pe subiect. În mare spus, ne este vândută o iluzie, este de fapt prorpia noastră iluzie, este proiecţia gândului nostru comun, ca unitate, universul ne ofera înapoi exact ceea ce îi cerem, de asta spun că noi suntem cei care ne creem prezentul în permanenţa, şi mai mult decât atât, ne creem viitorul trăindu-ne prezentul toţi laolaltă ţi convieţuind. Noi suntem cei ce alegem orice în propria noastră viaţa, dar condusi orbeşte de ceea ce credeţi că de fapt alţii va conduc. Secretul se află ascuns în spatele ochilor fiecăruia dintre voi - vălul care ne-a fost tras peste ochi a fost de fapt întreruperea legăturilor permanente cu Divinitatea, cu Universul prin modificarea structurii ADN, şi anume simplificarea acestuia de la unul cu 13 spirale cât avea omul, la unul cu numai două, nemaipermiţându-i acestuia să îsi găsească calea Acasă în niciun mod conştient, blocând umanitatea în dimensiunea a treia, cea a lumii energiilor dense, lumea zgurii şi a îngerilor decazuti - kelippot ce au acceptat intunericul in favoarea Luminii Divine. Răul a început prin scăderea intensităţii luminii Divine. Deasemenea, în foarte scurtă vreme şi Mama Pamant - Geea, dătătoarea de Viaţă trupească, de Formă, susţinătoarea tuturor ipotezelor umanitaţii, martora masacrelor şi a descoperirilor, făuritoarea şi nimicitoarea de specii şi de generaţii, civilizaţii şi cicluri de evoluţie, mama a tuturor, Trup Sfânt şi iubit de către întreaga galaxie şi de către tot Universul, avea să decadă în acest lob bine definit al evolutiei, în dimesiunea materiei.
Conştiinţa umană a involuat, însă marile secrete ale ultimilor iniţiaţi au fost transmise din generaţie în generaţie, apărate cu orice preţ de ochii mulţimilor proaste şi ignorante, pentru ei - cei multi -  au fost creeaţi banii, şi tot ceea ce ţine de materialism. Secretele au supravieţuit, au dainuit erelor, deşi ascunse, tainice, mistice, controversate, blamate şi încâlcite, toată informaţia s-a strâns într-un numitor comun: Internetul! Internetul a fost pentru ei, pentru Cei din Umbre - Strămoşii Robelor Negre, Parinţii Templierilor şi ai ordinelor religioase, întunecaţi descendenţi ai măreţei civilizaţii Atlantida, un rau necesar. 
Acum s-a ajuns la un apogeu al acestei precedenţe, un final în care se subliniază cu roşu majoritatea lucrurilor ce au fost întodeauna ascunse. Această măreaţă culme a informaţiei ce atarnă în spatele apăsarii unor butoane de plastic, acest uriaş noian de învăţatură a prins propria viaţă, a expansionat conştiinţa umană rapid, evoluţia a cunoscut un uriaş progres în toate domeniile în numai o perioadă foarte scurtă de timp raportat la scara evoluţiei umanitaţii.
...Nimic nou, multă lume plictisită de acest căcat, care pare să nu se mai termine. Puţini se uită în ochii celuilalt şi se întreabă încotro se îndreaptă, ce forţă deosebită îl mână cu maiestrie de la spate, si către ce îl grabeşte. Era vitezei, timpul în care totul se face pe grabă, in care nu mai conteaza omul ci conjunctura, supa de sfere de interes şi de apartenenţe ale egoului umanitatii, subjugat de imagini deosebite si de promisiuni incantatoare, insă realitatea este deformata de aceasta imagine de progres si dezvoltare, este imaginea omului care sufera de foame, sufera de boli fizice si de grave boli psihice la nivel de unitate, de comuniune, de civilizatie. Omenirea este si a fost bolnava din punct de vedere psihologic ere de-a randul. Cel putin de la Atlanti incoace, de cand  Lumina Domnului a slabit treptat in inimile oamenilor si acestia s-au indepartat de ea crezând că suntem singuri pe aceasta lume, transformandu-ne pe toti in niste roboti orbi ce au preferat activitatea indusa de catre alti semeni de-ai nostri in locul actiunii constiente, au preferat sa se lamenteze, sa externalizeze si sa isi imparta vina si raspunderea orinde în afara existentei lor, indepartandu-se astfel de la realitate, de la intelegerea superioară, de la faptul că adevarata cunoaştere pleacă din interior...

**

Mă hotărăsc a iesi din casa. E după-amiaza şi este relativ cald în acest moment de aprilie.
Cativa nori razleti si fugari patineaza pe un cer de opal. Vantul misca în minitornade praful din parcare, iureş neînteles, vortex de energie vie. Îmi îndes căstile în urechi, una este nefunctionala, insa aparentele inseala intotdeauna, si mereu in spate lucrurilor clare si simple stau ascunse multe intelesuri ascunse. Aşa a fost lăsat să fie, ca lucrurile Adevarate sa fie clare, in vazul tuturor. Din nefericire, marea majoritate a oamenilor nu observa lucrurile subtile, care de fapt sunt lucrurile ce conteaza, lucrurile care par ascunse „la vedere“, cele din spatele cuvintelor si imaginilor.
     Pasii mi se scurg pe traseul obisnuit, cu previzibilitate constienta pasesc pe acelasi trotuar, spre aceeasi gura de metrou bucurestean. Privesc in jurul meu incercand sa opresc timpul. Si stau nemiscat la trecerea de pietoni, unde culoarea rosie a amortit de prea mult secunde pe fata prafuita a semaforului. In jurul meu, pereti de oameni ce se agita, si ce spala secundele muteniei mele. Forme colorate, masinarii scrasnind, tiuind si claxonand, lumini intermitente si stridente, fete plictisite si grabite, franturi de discutii si injurii - proiectie dinamica a perfectului material - scaldau in mine ritmurile altor lumi nevazute si nestiute, vibrau in nebunia mintii mele pe frecventele celui mai fabulos concert la care puteam asista vreodata. Ma scobor in gura de metrou ca int-o blanda alunecare in pantecele Mamei Pamant si imi astept cuminte randul de a fi carat pana spre destinatia mea finala - parcul.
     Triste si ceausiste, statiile de metrou bucurestene, la fel ca si multe lucruri care tin de domeniul public au fost privite cu nepasare in ceea ce conteaza forma si culoarea, nuanta de adaptare si evolutie. Aceiasi pereti sordizi, pe care s-au calcifiat picaturi de apa in stalactite minunate, si privind adanc in viitor ma confundam intr-o pestera aici si intelegeam ca totul se intampla atunci cand te limitezi la intelegerea faptului ca omul traieste maxim o suta si ceva de ani. Pentru restul „viului„ din Univers, melodia nu se termina, picatura nu inceteaza niciodata sa cada, la fel cum calciul din apa aceea nu va inceta niciodata sa se depuna, cu o adevarata rabdare de Sisif, sfidand parca efemera noastra existenta, in nonsalanta ei aparenta nemiscare curge spre infinit, doar ca in alti parametri decat pricep sau observa oamenii de rand. Un sarpe de metal huruitor navali in perceptia mea si se opri la cativa pasi de mine. Venise Timpul! Eram in fata uneia dintre masinariile miscatoare de pe sub pamant, uriasa conserva umana in suc propriu.
-Atentie se inchid usile! Urmeaza statia..., Iau loc pe unul dintre scaunele rosii, mazgalite cu markere in semn de dezaprobare, de dezinteres si negare de catre puii omenirii ce crestea tenebros spre necunoscut, odata cu mine. Un sentiment de tristete ma invaluie vazand ca fratii mei sunt doar manati de la spate, ca vitele pe o pajiste, nici macar verde ci uscata si pustiita, cirezi mutate de colo-colo, infometate si infrigurate, cu fete triste si minti preocupate de grija zilei de maine. O lacrima se prelinge usor din ochiul drept si o las sa alunece, apoi una din ochiul drept si curg amandoua, pe sub ochelarii de soare, se impletesc in barba deasa, ajung pe buze si simt gustul marii si al nisipului. Respir si ma linistesc, insa in fata mea o fatuca bruneta, ce cu siguranta i-am parut ciudat cand m-am asezat in fata ei, cu gluga in cap, cu ochelarii de soare la ochi si cu castile in urechi, deci una din acele fiinte care judeca dupa aparente, pentru care imaginea conteaza mai mult decat sunetul si forma, mai mult decat energia insasi, in marea ei graba a respirat odata, doar cat sa isi cufunde in mine o privire ce a trecut de lentilele ochelarilor. In acel moment am tresarit, insa doar momentul ne apartine, ea nu mai era acolo, doar intrebarea ei mai persista inca: “Oare de ce o fi plangand si ciudatul asta?„, si momentul curge spre banalitatea limitarii ei intr-o irealitate intranscedenta. Cu o ultima franare, ca ultim efort ajung la Eroilor si cobor. Imi cumpar doua mere de la un chiosc, si vanzatoarea imi da restul cu precizie rapida, ies la suprafata si vad din nou Marele Spectacol al Lumii. In drumul meu spre parc tac si merg dupa ritmul urechii prelingandu-ma ca o umbra vie peste trotuare. Acelasi freamat urias peste tot. Nimic nu se opreste niciodata imi spun si intru in parc pe langa Facultatea de Sociologie ce de fiecare data imi amintea de Cojo, care acum nu isi mai aminteste de mine ca exist. Ma indepartai rapid de urletul soselelor afundandu-ma pe Aleea Coniferelor catre centru parcului, catre o zona mai ferita de zgomot, una in care puteam sa ma aud pe mine respirand.
     Si la ora aceea la care voi, umbrelor, stati ascunse in spatele monitoarelor sau uneltelor si masinilor de tot felul, ora la care voi nu stiti ca traiti de fapt, eu ma intalneam pe aleile asfaltate cu alti Voi, unii studenti, altii pensionari, mamici cu caruturi si copii, elevi pe biciclete, batrani cu pipe si cu barbi ingalbenite de propria lor vointa sinucigasa. Acesti Voi erau tot parte a intregului, va defineau perfect pe cei care nu puteati vedea parcul la ora aceea din zi, ei erau oglinda voastra perfecta, a animalului scapat din cusca pentru o ora sau doua, lancezeau la soare sau se plimbau, absorbeau cu nesat lumina ce cu totii o percepeam in acel moment ca pe ceva adevarat si benefic.
Ca intr-o soapta si unduire, vantul raspandeste mirosul zarzarilor infloriti. Stiu! Venise primavara! Unde eram? Ce se intampla in acest moment al vietii mele? De ce ma regasesc in mijlocul unui oras bolnav si ce va urma sa fie de aici incolo? Cine eram eu de fapt in tot acest mare spectacol al Vietii, catre ce ma indreptam?


***


     Ma indreptam in seara aceea calduroasa de noiembrie de la munca catre casa. Aveam de parcurs vreo zece minute pe jos, ceea ce imi oferea un prilej de bucurie de fiecare data sa imi aerisesc capul de ganduri, sa imi ascult muzica in casti si sa ma gandesc la ale mele. Pe colegi nu ii blamam, vedeam faptul ca nu pot intelege anumite lucruri, insa imi devenise foarte greu sa raman blocat in acea rutina ordinara zilnica, doar pentru ideea de a trai, de a avea ce manca si unde locui.
     Altceva ma framanta de o vreme insa. Ca sa poti intelege trebuie sa te duc cu simtirea cat mai aproape de punctul meu in intelegere, de punctul de pornire, de origine, si de momentul in care a inceput pentru mine o noua viata. Eu mi-am inceput viata chiar in acea seara, chiar in momentul in care mergeam spre casa cu capul plin de ganduri. Nici macar nu realizam ca tocmai ma nasteam in Noua Lume.
     Povestea incepe undeva demult in momentul copilariei mele ciudate, incepe atunci cand l-am cunoscut pe el, pe Dan. Un pustan mic de statura, blond si tuns scurt, cu o privire ce iti capta atentia, o fiinta care cerea ascultare si intelegere mai presus de comunicarea verbala. Ma aflam nu intamplator, ci karmic in acea situatie, in care, faceam o vizita impreuna cu parintii mei, parintilor lui, la ei acasa. Acest acasa se afla situat undeva spre poalele muntilor Bucegi, intr-o mirifica priveliste, un mic colt de rai scaldat de razele bune ale soarelui in acea calduroasa zi de vara. Totul era verde si plin de viata, ciresul isi atarna sferele grele, parguite si pline de apa in asteptarea culesului, iar leaganul spanzurat de o creanga te invita tacut, dar zambitor sa nu mai pleci de acolo.
     Vizita aceasta era sa fie inceputul unei calatorii pentru tot restul vietii alaturi de acest om, intalnit in acea zi, in acel loc. El avea sa devina pentru mine lumina care imi capta atentia cel mai mult, fiinta de care ma simteam apropiat si protejat in acelasi timp, totul evoluand spre o prietenie implicita. Desi viata ne-a trimis pe trasee diferite, el devenind din baiatul needucat si nazbatios care era cand era mic un studios, un cautator si un dezvoltator al ideii, un purtator al profundului inteles al cuvantului, al limbajului, un profesor de limba si literatura romana, si unul cu o puternica vointa de stapanire si guvernare a domeniului intelegerii si dominarii prin observatie subtila. Tot ce vedeam la el nu traduceam cu mintea de acum, nu. Pentru mine erau doar simple sclipiri de diamant, ce ma atrageau si ma tineau lipit de ideea de el, de faptul ca devenise un maestru pentru mine. Foarte naiv fiind din fire, personalitatea puternica si egotica a leului din el se impunea peste nonsistemul meu de valori, peste personalitatea mea slaba si nesigura, schimbandu-mi de-a lungul vremii, propriile convingeri, imprumutand foarte multe de la el. Cu alte cuvinte credeam in ceea ce facea si spunea, ma bucuram ca eu sunt cel mai aproape de sufletul lui, desi nu stiam care este acesta, pentru ca nu il vazusem niciodata. El era omul care vorbea in general cu un singur scop: sa fie ascultat, insa ceea ce intelegea sinele sau era de fapt adanc ingropat in el. Adevarata fata a acestui Mare Maestru din viata mea era una subtila, care se autocontura pe parcusul dulce dureros al scurgerii nisipului din clepsidra mea interioara. De cele mai multe ori ii admiram vointa si admiram cum reusea, dar nu intelegeam cum o face, tot ceea ce facea el era mai bun in ochii mei decat ceea ce faceam eu. Asa si era de fapt, stateam in umbra si nu stiam, pentru ca eram prea mic sa imi fi adus aminte de lumina.
     Dan, sau Zamfu cum o sa ii mai spun aici, era un baiat nu foarte atragator, saten, tuns scurt,de inaltime medie, cu ochii incercuiti de o conjunctivita cronica, mereu in stare de sanatate buna fizica si mentala, unul din aceia care nu bea, nu fumeaza, nu bea cafea, nu face excese alimentare prea mari, are o activitate fizica buna si o forma expresiva a corpului, asta din punctul de vedere a conceptiei formelor frumoase si armoniase la un corp uman. Avea insa un viciu si acel viciu era femeia!
     Mi-au trebuit ani multi sa imi formez o parere si asta pentru ca incercam sa copiez, sa pun in aplicare ce vedeam la el in materie de relationarea cu fetele, el fiind unul dintre aceia care avea succes la femei si nu la orice femei ci la cele care aratau superb din punct de vedere fizic, ulterior era sa ma prind care era modalitatea si de ce mie nu imi reusea. Fetele pe care le agata cu usurinta, cadeau plasa ingeniozitatii observatiei sale. Efectiv, stia sa se uite la ele, sa le cunoasca inca de dinainte de a intra in vorba cu ele, pentru a avea in permanenta un atu in maneca, in permanenta ceva ce putea fi folosit pentru suprematie, pentru dominatie, pentru a invinge. Totul cu un singur scop bine definit pana la urma,  pentru a cauta placerile intime cu victima sa, cu scopul de a isi aduce victima in pragul in care se simte inferioara lui si ii accepta superioritatea, isi schimba propriul sistem de valori si le accepta pe cele impuse de el, in punctul in care fata il iubeste deschis, il admira deschis pentru ca are senzatia falsa ca in sufletul ei s-a trezit o mare pasiune si dragoste pentru acel om. Si nu doar pentru asta facea aceste lucruri, ci si pentru imaginea lui sociala, pentru siguranta, pentru confort intim si psihic. Omul nu avea limite, nu conta nimic inafara de el si propria lui vointa sau atractie, astfel ca multe dintre fostele sau actualele mele prietene si/sau ale prietenilor nostri deveneau tintele lui, si ulterior cadeau in capcanele intinse de el.
     Cum proceda? Simplu. La fel ca si cu mine, ca si cu toata lumea. Cand se simtea coplesit, desi erau foarte rare aceste momente, citeam in el frica si panica, si atunci pentru a se impune facea ce stia cel mai bine sa faca, ragea! Desi era un om aparent pasnic, cu un puternic atasament fata de natura, fata de strabuni si de neam, fata de folclor si fata de minunile lumii, un admirator tacut ce nu lasa urme pe unde trece, lup fugar si solitar, mirosind, adulmecand de la kilometri in fiece moment pulsul vietii si al pamantului, desi nimic nu l-a despartit nici pana azi de coltul de rai unde l-am cunoscut eu acum vreo saptisprezece ani cred, acest om isi manifesta violentele si propriile frustrari, intr-un mod subtil, elegant, invelite in mantia stralucitoare a maestrului stapanirii Cuvantului si Persuasiunii. Pentru mine insa era mai mult decat atat, eu nu il vedeam asa, ci ca pe cel mai bun prieten pe care il aveam, nu aveam ochi pe vremea aceea sa inteleg, nu aveam urechi cu care sa ascult ce imi spune Timpul, ce parea ca se scurge in mine si ca lasa o dara - o aspra limba trecuta peste o rana nevindecata de prea mult timp.
     Eu eram personajul care si-a dorit toata viata lui un singur lucru: sa stea cat mai mult cu prietenii sai, si asta pentru ca acolo ma simteam cel mai bine, intre cunoscuti, cateodata si intre necunoscuti, dar cel mai mult intre oameni. Da, eu eram omul care nu suporta prea mult timp izolarea, scurgerea prea lenesa a timpului intre doua intalniri cu oamenii. Eu eram cel care socializam in diverse ipostaze cu necunoscuti chiar, fara motiv, eram cel care se plictisea de unul singur. Atunci cand ma plictiseam, ma apucam sa creez, insa nu pentru mine, nu pentru a imi aduce mie vreo satisfactie directa, ci pentru a aduce altora in lumina creatia mea, pentru ca ceilalti sa ma aprecieze pentru ce lucrare minunata am savarsit. Si in aceasta categorie a creatiei desenam, pictam pe lemn, hartie si panza, ma ocupam cu aranjamente florale si decoratiuni interioare la un moment dat, cand efectiv din asta traiam, confectionand in permanenta unicate din plante uscate si tot felul de alte materiale, ce nici macar nu ti-ar fi trecut prin cap ca ar putea fi un element intr-o mica opera de arta, scriam poezie si proza, sculptam, cantam la chitara si construiam, reparam sau distrugeam multe, totul cu o viteza uluitoare pentru cei din jurul meu. Mie imi placea acest joc de-a viata in care eu faceam ceva pentru ei si apoi ei isi dadeau cu parerea. Unii mai vehement, altii mai in trecere. Imi vindeam creatia nu pe bani ci pe aprecierea oamenilor si, uitandu-ma peste umar acum, privesc cu jale cate dintre ele s-au pierdut de-a lungul timpului, pe cate le-am distrus si pierdut atunci cand le-am disconsiderat si cand am crezut ca nu sunt demne de adevarata valoare la care pot ajunge in arta, ca reprezinta nimicul, obiect demn de expus la muzeul invetiilor care nu folosesc la nimic.    
     Ordinea din mine se caracteriza prin dezordine, in care primau instinctele comunicationale si relationale, in special cu cele de energie feminina. Intotdeauna am fost cel ce a iubit frumosul, forma, expresia, arta, imaginea, culoarea, cel ce a apreciat initiativa in locul negocierii, cel ce a actionat in loc sa stea sa reflecte asupra situatiei prea mult, implicandu-ma pe traseul meu in diverse situatii, care mai de care mai bizare, din care, de cele mai multe ori ma salva saraca mama. Cu scoala nu prea aveam treaba, nu intelegeam de ce trebuie sa bag in mine, sa asimilez toate acele tampenii si la ce o sa imi foloseasca pentru ca nu vedeam un sens, eu oricum stiam ca sunt inteligent, ma vedem pe mine insumi sclipind in anumite momente in care altii nici macar nu isi dadeau seama ca am trecut pe acolo. Aveam acel dar, dar si povara, a rapiditatii, a instantaneului, muscatura mortala la jugulara intr-un rastimp prea scurt pentru ca victima sa imi observe miscarea. Observam, analizam si dadeam un raspuns de trei ori mai repede decat majoritatea oamenilor cu care interactionam, si acest raspuns nu era de fiecare data pentru ei, ci mai mult pentru mine. Eu il aveam. Intotdeauna stiam tot, orice ma intrebai nastea o conversatie, chiar daca habar nu aveam despre domenii precum fizica cuantica. Eu eram oratorul vrutelor si nevrutelor, cel care vorbea din proprie experienta de cele mai multe ori sau din experiente imprumutate de la altii, dar pentru care aveam in mine certitudinea existentei lor. La mine auzeai si bancuri, si prostii si tampenii mai mari decat casa, si probleme, si intrebari si solutii.
     Dumnezeu imi daduse arta stapanirii cuvantului, intelegerea vibratiei din spatele limbajului, arta ce o practicam in combinatie cu principiile pe care le imprumutam de la prietenul meu si, prin persuasiune si sclipire in folosirea cuvantului, reuseam din cand in cand sa am prietena. Intotdeauna m-am simtit atras de partea fizica a relatiei cu o fata, de aceea intotdeuna ma grabeam, nu aveam rabdarea necesara sa stau sa ascult intai, pentru ca presupuneam ca stiu deja, inca mai fac acest lucru, cateodata, nu e rau, merita incercat. Ma simteam in multe situatii superior celorlalti, ma enerva de cele mai multe ori atunci cand vedeam cat de greu se scurge timpul pentru unii, care se misca foarte incet si care nu sunt la fel de iuti ca si mine, la fel de sprinteni la minte si trup, imi doream sa le arat oamenilor in permanenta ceea ce fac, ceea ce stiu, sa impart gratuit cu toata lumea tot ce eram eu in intelegerea mea de atunci.
     Pe de alta parte a acestei laturi creative, dar si periculoase, acest sport nobosit al mintii, indreptat spre a atrage partenere de sex in viata mea, se afla o latura pura, regaseam in mine momente in care viata ma lasa fara respiratie si in care frumusetea lumii ma coplesea, scaldandu-mi ochii in lacrimi mari, ce pareau de crocodil din ochii unui astfel de om. Acest eu insa, eram adanc ingropat intr-un munte de masti. Egoul meu trasa pentru fiecare situatie in parte cate una, el era cel care trebuia sa castige, cel ce trebuia sa aibe dreptate de fiecare data, cel care ma facea pe mine sa „Trebuie“, sa depind de situatie, insa tot cel ce ma tinea blocat in neintelegeri frecvente cu toti cu care interactionam, pentru ca eram cel care avea impresia in fiecare moment, situatie, ca el este cel care are dreptate, desi nu era intotdeuna asa. Imi era frica sa accept ca nu am dreptate, ca ma insel, ca gresesc, ma dadeam cu capul de obstacole si durea cumplit, insa nu ma invatam minte.
     Faptul ca eram in permanenta miscare, in perpetua cautare de nu stiam ce, ma antrena in turbioane ale vietii, sarind din experienta in experienta. La unele dintre ele lancezind ceva mai mult.
     Locul in care imi petreceam Marea Trecere era orasul Breaza de Prahova, fiind de fapt locul unde am crescut de cand m-am nascut si pana pe la vreo douazeci si patru de ani. Atunci cand locuiam acolo, cand nu stiam si nici nu percepeam alte locuri cu minte mea de copil, atunci cand in mine era doar jocul, acest loc numit Acasa era punctul care avea sa ma cheme inapoi mai tot timpul. Cativa vecini de pe strada s-au mutat si ei in Bucuresti si astfel ei au fost de fapt cei cu care am tinut cel mai mult legatura. Mobu si Cristina erau doi dintre ei, copii cu care crescusem, cu care ma jucasem ani la randul pe strada si pe mal. Georgica, prietenul de vis a vis de casa mea, Petru si Iordache care erau colegi de clasa cu Mobu, si alti cativa cu care am copilarit si ulterior am crescut impreuna, si-au gasit si ei casa in marea capitala, urmandu-si cursul vietii.
     Acestia erau cei cativa, si nu singurii, cu care interactionam frecvent sau din cand in cand, erau acei care aveau sa deseneze linii pe harta vietii mele. Eu aveam sa ma las modelat insa doar de cateva persoane, doar de cateva suflete dintre toti acestia. Pentru mine, desi ma simteam bine cu fiecare in parte dintre ei, si cu toti impreuna, cel mai mult conta Zamfu, era era persoana cu care aveam acea legatura speciala, mai presus de alte legaturi cu alti oameni, pentru ca simteam aceasta legatura durabila, am perceptia de incredere totala, si o simteam la un alt nivel de intelegere cu care puteam discuta cu alti oameni. Realitatea insa, nu era deloc asta, eu indepartandu-ma de ea cu pasi repezi incepand sa disconsider parerile celor din jurul meu, combatand ideile care nu isi aveau originea adevarului meu in ele.
     Cu alte cuvinte, Eu, eram unicul ucenic al Marelui meu Maestru, sau asa aveam impresia. Si ma bucuram de asta, insa eram egoist, la fel ca si Maestrul meu, la fel ca si Dan, invatam lucruri rele pe care le puneam in aplicare crezand ca-s bune, ma jucam cu mintile fetelor, cu emotiile lor, le cuceream si le aduceam in patul meu cu ingeniozitate si repeziciune si cu tot atata repeziciune cautam altceva nou. Insa asta nu inseamna ca nu le iubeam, ca nu le-am iubit... Of si cat le-am iubit! Pe fiecare dintre ele la momentul respectiv, cateodata si cate doua odata, teancuri de biletele si scrisori de pe vremea de cand nu se inventase inca telefonul mobil imi spun acum, imi aduc aminte de acele memorabile vremuri ale adolescentei mele. Tacutele marturii ale trecutului meu hoinar m-au regasit in momentul in care am luat tot ce aveam mai de pret acasa, cedand partea mea de casa sora-mii, dupa moartea parintilor nostri.
     Dar Breaza era un loc minunat, si cand ma gandesc acolo, la tot, la copilaria mea nestiutoare, o copilarie de vreo douazeci de ani, cand ma gandesc la locurile inverzite si la aerul nefiresc de pur, cand ma gandesc la casa parinteasca in care am crescut, la parinti si la prieteni la animale si pomi, de fiecare data ceva ma cheama inapoi la radacina, ma imbie cu dulceata amintirilor frumoase, ma face sa imi retraiesc viata in forma de fragmente de visare, zambete imbatranite ale acelorasi momente frumoase traite candva. Breaza fusese locul ideal pentru Planul meu, dar aveam sa aflu asta abia peste aproximativ treizecisitrei de ani pamantesti, din momentul in care venisem pe Terra sub forma de prunc in bratele mamei mele la maternitatea din Sinaia pe data de 28 mai 1977. Aveam sa ma nasc intr-o familie normala, fara particularitati deosebite, mama mea era profersoara de limba si literatura romana, ulterior logoped la o scoala ajutatoare din oras, iar tatal meu era invatator la clasele I-IV undeva la o scoala mai indepartata de locul unde locuiam, desi parte a aceluiasi oras.
     Orasul Breaza, oras tipic zonelor deluroase subcarpatice se intindea ca si limite geografice peste mai multe dealuri, cuprinzand mai multe zone precum cartierele unei metropole, cu alte cuvinte un oras linear ce se lungea de-a firul raului Prahova, insa cu precadere in lateralul drumului si al raului Breaza depasea chiar lungimea ei atat in partea stanga cu cartierele Nistoresti si Frasinet, cat si in partea dreapta, desenand strazi si poteci peste dealurile verzi pana in cartiere indepartate precum Irimesti. Breaza, avea insa un mic centru, care intrunea deolalta nevoile de baza ale locuitorilor, chiar si a celor mai indeprtati. Aici se gaseau o piata, magazine, doua zone cu blocuri ceausiste, vreo doua biserici, cateva baruri si alte locuri de distractie, doua restaurante, o casa de cultura, o scoala generala si un liceu teoretic „Aurel Vlaicu“. Oamenii de aici, deschisi, primitori, dar curiosi si barfitori ca tot romanul. Astfel, eu veneam pe lume in anul marelui cutremur din `77 ce a zguduit Romania, intr-o familie de intelectuali din acest orasel cu aer minunat, alaturi de o sora mai mare - Ramona, sora care provenea dintr-o alta casatorie anterioara a mamei mele. Relatia mea cu ea nu era tocmai una normala, una de iubire dintre frate si sora ci mai degraba una cu multe masti din partea amandurora. Fiecare dintre noi dezaprobam in totalitate pe celalalt, ii faceam rau in fata sau pe la spate, pentru ca apoi, viata sa ne aduca impreuna din nou in grele incercari, atunci cand pe rand, parintii nostri s-au intors la Dumnezeu.
     Insa, nimic din toate ce aveau sa fie nu stiam. Nu stiam ce e viata, de ce traiesc, ce e moartea, incotro ma indrept, nu stiam faptul ca va veni o zi in care va trebui sa ma descurc singur, prin propriile mele forte, va veni o zi in care eu voi fi in locul parintilor mei. Nu! Eram departe de aceste intrebari, ce nici macar nu se conturau in mintea mea frageda, in schimb ma bucuram ca traiam in cele mai multe dintre momente. Si alergam, si ma jucam, si radeam in vant, ma plimbam in ploaie si cresteam. Incetul cu incetul, zi peste zi toate evenimentele traite mai scriau un punct pe linia vietii mele, fara ca eu sa il observ inca. Pentru mine existau doar cateva lucruri. Exista acasa, existau prietenii mei, exista Zamfu si tehnicile lui, pe care eu le insuseam tot mai mult, transpunandu-le prin prisma mea de perceptie, ducandu-le alte culmi decat reusea el, existau iesirile din Breaza, pe munte sau la mare alaturi de prieteni, exista garajul si atelierul tatalui meu unde imi faceam veacul surubarind toata ziua la diverse si unde ne strangeam desori seara la un bidon de plastic cu bere si mult tutun, exista garla (raul Prahova) si cele cateva lacuri artificiale pe unde pescuiam si pe unde imi mai poposeam alergatura neobosita a mintii.
     In aceasta forfota a vietii, in acest haos minunat in care de mine nu se prindea scoala si invatatura, in care cartile erau de multe ori de prisos, caci ma plictiseau teribil, mi se facea somn si adormeam cu ele in mana. Asta nu inseamna ca nu stiam nimic, nu inseamna ca nu pricepeam chiar nimic, pana la urma ma duceam de gura mamei la scoala, care, saraca imi baga invatatura pe gat. Citea cu mine lectiile, cartile, mi le citea ea, doar sa stau sa o ascult, imi facea rezumate si comentarii, ma pregatea pentru viata si eu nu stiam, nu vedeam asta, pentru ca nu percepeam nimic mai departe de varsta la care ei aveau grija de mine permanent. Insa aceste lucruri aveau sa se termine, curba vietii mele devenind una febrila, in care nimic nu mai era asa cum stiam, evenimentele ma surprindeau si ma intristau pe masura ce cresteam si dadeam cu ochii de adevarata fata a oamenirii, si a efectelor ei in lumea fizica, tridimensionala.


2. Hochmah

Va urma :) Ramaneti pe frecventa!




Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu