advertise

miercuri, 29 decembrie 2010

Rugaciune catre Voi - 29.12.2010

Aseara am fugit. Ma piteam de toti, ma ascundeam sa nu ma vada. Pana sa ajung acolo am trecut printre voi. Si v-am simtit pe toti. V-am simtit urile si bucuriile, v-am gustat zambetele, v-am pasit lacrimile, v-am simtit mirosurile false. Kalvin Klein, Carolina Hererra, Hugo Boss.. toate false, nimic al vostru, nimic personal, nici macar miros de transpiratie. De aceea fug de voi caci sunteti falsi. Prea multi dintre voi sunteti falsi si nici macar nu aveti puterea sa o recunoasteti. Nici macar nu va puteti spune voua insiva ca ati facut facultatea aia pentru ca asa au vrut parintii, ca relatia in care sunteti este ok, dar lipseste ceva cu siguranta, nici macar nu aveti curajul sa priviti dincolo de geamul oglinzii. Si ma intreb de ce sunt acuzativ, de ce va spun asta si pur si simplu nu ma retrag sa fiu fericit de mine? Va spun asta caci sunteti parte din mine, ca traiesc prin voi si am nevoie de voi si de ajutorul vostru. Voi sunteti eu iar eu sunt voi!
Odata ajuns acolo m-am pierdut din nou in socialul virtual la internetului vreo doua ore, apoi am constietizat faptul ca ma sufocati, ca ma sufocati prin propria mea vointa. Am inteles ca trebuie sa fug de voi, sa zac in bezna si liniste, sa nu mai constietizez ca existati. Da, aseara am fost singur in mine si in propria-mi liniste. Si a fost minunat. Am reusit sa ma umplu de mine, sa infloresc si sa visez. Iar voi ce spuneti? Spuneti ca am innebunit, spuneti ca nu mai sunt eu cel de dinainte, ca m-am schimbat, pentru multi dintre voi intr-un mod bizar, de neinteles, iar omul cand nu intelege ceva isi asociaza aceasta idee cu haosul, cu nimicul sau cu nebunia. Ma intreb daca oare nebunii sunt chiar nebuni? Daca avem spitalele pline de oameni sanatosi? Daca acuzam pe nedrept ceea ce nu intelegem, daca realitatile nostre individuale difera atat de mult intre ele incat dezechilibrul social provocat de individ devine necesitate de izolare din punctul de vedere al altora? Si atunci, daca este asa, eu de ce sunt in libertate? Dar tu, cel care citesti asta acum? Toti suntem nebuni, daca ar fi sa fii atat de sincer cu tine insuti incat sa te sperii de propria ta sinceritate, incat sa te bucuri de propria ta sinceritate, iti vei da seama ca daca ai incerca sa explici cuiva in cuvinte cum esti tu de fapt, daca ai incerca sa inlaturi toate aparentele in fata celor care te cunosc vei vedea ca esti nebun! Asa este! Nu poti spune nimanui cele mai adanci nazuinte ale tale, nu poti spune nimanui despre singuratatea sufletului tau, pentru ca ti-e frica! Ti-e frica sa transformi in cuvinte ceea ce simti, ti-e frica sa nu fii ridiculizat, sa nu fii catalogat drept nebun, sa nu fi marginalizat din cercul tau de cunostinte. Efectiv nu poti renunta la persoana aparenta care esti, nu iti poti da masca sociala jos si sa stai mandru si falnic si gol in fata tuturor si sa strigi in gura mare: frate uite, asta sunt eu! Ti-e frica de tine insuti mai rau decat orice, de aceea nici macar nu vrei sa ai de a face cu tine insuti, si stii exact despre ce vorbesc aici!  Eu iti zic insa ca se poate, se poate sa fiti mai buni si sa recunosteti faptul ca traim in propria noastra mizeria, in propriile nostre minciuni pe care le acceptam inca dinainte de a le concepe, ne mintim cu privire la orice: la serviciu, la scoala - haide caci chiar daca nu am invatat poate am bafta la examene si imi pica ceva usor (nu daca nu ai invatat nu ai ce cauta acolo pentru ca o sa il pici!), ne mintim in relatie si spunem ca ne place persoana cu care stam si daca ne intrebam de ce vom gasi raspunsuri: pai gateste bine, arata beton de sexy si imi place sa fac dragoste cu ea, pai imi calca si imi spala rufele, este foarte iubitoare si nu se uita dupa alti barbati, este devotata... bla bla bla.. Nu simtiti ca este mai mult decat atat? Nu simti ca sunt lucruri care nu se spun in cuvinte? Chiar nu simti cand te uiti in ochii ei acel fior pe sira spinarii pe care nu stii sa il traduci? Chiar nu simti cand te intorci seara obosit si te asezi cu capul in poala ei ca te pierzi in visare, ca iti picura linistea in suflet? Chiar trebuie sa ne comportam ca niste caini sociali? Condusi de instinct si de gandire? De cate ori va ganditi macar pe zi la persoana iubita? De cate ori activitatea zilnica va rutineaza si va indeparteaza de voi insiva si va treziti ca este ceasul patru si nici macar un mesaj nu i-ai dat? Un mesaj in care sa ii multumesti ca te iubeste? sa ii multumesti ca exista? Nici macar nu i-ai simtit prezenta? Nici macar nu simti ca ea sau el traieste prin tine prin gandul si simtirea ta? De ce nu stiti sa iubiti sau va confundati iubirile cu instincte animalice, sexuale? De ce calcati in picioare „corola de minuni a lumii“???
Ascuns acolo in carapacea mea imi savuram propria fiinta cu o patima desavarsita. Intins in pat, cu palmele lipite de cearceaful rece ma vedeam in diverse locuri plutind. Eram pretutindeni, eram unde voiam sa fiu, eram chiar deasupra mea si in locurile unde eu existam deja, ma vegheam pe mine insumi. Si cautam raspunsuri, cautam in lacunele memoriei lucruri la care niciodata nu am avut un raspuns, erau lucruri foarte vechi, de pe vremea cand eram copil mai exact de la patru ani. Daca stau, ca deseori, sa ma gandesc ce s-a intamplat in acea zi nu vad mare lucru, un leagan, cativa copii, o banca in parc, pe tata care ma tinea de mana, un teatru de papusi care era pe cale sa inceapa, o fata de masa plina de sange, o apa minerala ce imi siroia in plete si un spital pustiu de unde strigam dupa ajutor. Insa in momentul in care s-a intamplat am inteles de ce nu am murit in acel moment in care leaganul metalic m-a izbit in cap cu forta maxima. Atunci leaganul nu m-a lovit pe mine, a lovit in mama care ma tine in brate iar eu eram prunc, in fasa. A lovit in spiritul ei puternic de parinte care era mereu in preajma mea si ma proteja... M-am inundat de fericire cand am vazut cum leaganul s-a izbit in mama care tinea un bebelus in brate inainte de a ma prabusi fulgerat la pamant, lacrimile imi curgeau siroaie pe obraji si mi se innodau in barba. Era acolo... Iar eu care am crezut ca eram singur in tot acest timp, eu care m-am simtit abandonat in acel spital, atat de singur incat nu mai exista nimeni dacat eu si medici, in acel spital si undeva la ultimul etaj, scaldat de lumina rece a tuburilor de neon care curgeau prin fata mea in timp ce eram impins pe targa catre sala de operatii. Mama era cu mine in tot acest timp, iar tatal meu a fost cel care m-a salvat fizic, El a fost cel care mi-a infasurat capul cu o fata de masa smulsa de pe terasa unui restaurant, cel care m-a spalat cu o apa minerala, cel care a zburat cu mine intr-un gand spre spital.
Ideea este ca nu suntem singuri. Si chiar deloc! Mie de exemplu imi pasa de voi, caci daca nu mi-ar pasa as merge acasa, as incuia usa de 3 ori, as lasa si cheia in usa, as taia cablul de la calculator din zece in zece centrimetri, as sparge telefonul, as rupe creioanele si as da foc la hartia din mine si acolo as sta mut si surd si orb si nu as vrea, si nu as avea nevoie sa va stiu. Chiar am nevoie sa va vad, dar am nevoie sa va vad asa cum imi doresc eu, as vrea sa fiti sinceri cu voi si cu mine, as vrea sa va vad sensibili si fragili ca pe un fir de iarba ce rasare de sub urgia iernii. Vreau sa ma iubiti asa cum va iubesc eu, vreau sa innebuniti cu toti, vreau sa ne vindecam de uri si minciuna, de egoism si de lacomie. Adunati in viata doar ce aveti nevoie, adunati bucuriile in suflet, iubiti ca si cand ar fi ultima clipa de iubire de pe Terra si atunci veti vedea ca nu mai aveti nevoie de mertzane si de vile in primaverii, nu veti avea nevoie sa castigati la loto, nu veti avea nevoie nici de o marire de salariu macar pentru ca nu conteaza asta. Banii nu conteaza, banii nu exista. Pentru munca pe care o depun pe luna patronul ma plateste, (ce urat suna), cu o suma. Luna de luna el imi da niste hartii, sau bucati de plastic in cazul nostru. La fel de bine ma poate platii in pietre frunze sau nisip. Cine sunteti voi sa ma limitati pe mine la social? La bani? Cine sunteti voi cei care imi ingraditi cunoasterea de sine? Cine sunteti voi cei carora imi inchiriez mare parte din viata mea, zece ore pe zi pentru nimic? Va cedez atatea ore pentru pietre, frunze, ape sau nisip, macar daca pe hartiile numite bani ar fi peisaje in care sa te ascunzi tot ar fi ceva... De ce sunteti atat de lacomi, de ce sunteti atat de egoisti? De ce nu vedeti ca nu suntem asa? De ce trebuie sa ma uit la acea bucata de plastic pe data de cinci ale lunii si sa ma intreb daca este Iorga sau Eminescu? De ce ne injositi atat de mult si ne intinati pana si memoria celor care au dat ceva acestei omeniri? Ce treaba are Lucian Blaga cu banii, dar Eminescu, dar Grigorescu? De ce ii transformati in ceva atat de murdar si josnic precum banii dar in schimb le slaviti memoria, le faceti statui si ii predati in scoli? Nu este corect fata de noi, fata de cei ce avem profundul respect pentru adevaratele valori, pentru creatia si arta, pentru iubire si pentru lumina.Cine sunteti voi?!? Va spun eu cine! Chiar voi insiva!, voi cei care sunteti presedinti, sau directori, sau medici, sau politisti, sau pompieri, functionari publici, mecanici si agenti, soferi si parlamentari, preoti sau capitani. Voi sunteti cei care admiteti aceste nedreptati, care le-ati preluat din generatie in generatie si le-ati degenerat si mai tare la randul vostru ridicandu-le la nivel de dogma, de lege, de masura. Mai tot din ceea ce faceti este gresit, gresiti voluntar fata de mine cel care stau in spatele acestei tastaturi si va implor sa va opriti din a distruge tot ceea ce este viu si plin de lumina in jurul vostru si in voi.Voi sunteti cei care ma bagati in mormant inainte de vreme desi adanc in sinele vostru nu vreti asta, nu vreti boala in sinele vostru dar considerati ca un cancer este un blestem sau o nenorocire transmisa genetic, nu vreti razboaie dar le provocati, inventati orice tine de cautarea exterioara dar nici macar nu aveti puterea sa coborati catre voi insiva, sa va descoperiti si sa acceptati ca noi, Oamenii, nu suntem deloc asa. Ne cautam raiul si Dumnezeii undeva departe, undeva unde ni s-a spus sa il cautam, undeva acolo, iar acest acolo nici macar nu este definit. Merg la biserica sa ma rog unei icoane chicioase sau vreunui Iisus din plastic? Dumnezeu este in bucata aia de lemn? Dumnezeu sta inchis in biserica? Sau este pretutindeni? Daca este pretutindeni atunci de ce il cautam in alta parte decat in noi insine? Nu simtiti ca suntem trasi pe sfoara de forte care ne depasesc puterea de intelegere? Nu vedeti ca am fost indepartati de la Cunoastere si de la Adevar atata timp? De ce continuam sa cautam raiul, Nirvana sau cum vreti voi sa ii spuneti oriunde altundeva inafara de planeta asta minunata pe care traim? De ce credeti ca am fost „izgoniti“ din rai? Raiul este cel pe care vi-l creeati, este ansamblul simtirilor voastre, al iubirilor si al bucuriilor, raiul este aici, locul in care noi aruncam sticle de plastic pe margine santului, locul in care injuram si scuipam seminte, locul in care ne luam la bataie, locul in care ne imbatam ca porcii si mergem acasa la neveste, lcoul in care furam si mintim, in care inselam si ucidem tot ce-i viu in jurul vostru. Acesta este Raiul, traiti in el acum, dar nu faceti nimic sa schimbati toate aceste lucruri. Nu sunteti sensibili la nimic, santeti atat de orbi si surzi incat veti spune si de aceasta data ca sunt doar un nebun care nu stie ce vorbeste. Deja m-am obisnuit sa fiu eu cel nebun, cel marginalizat, dar nu vreau sa ma izolez, nu mai vreau sa fug, vreu sa fiu acuzativ si va trag un semnal de alarma si sa va rog din suflet sa va schimbati, sa deveniti mai buni, sa va iubiti intre voi si pe mine pentru ca suntem frati! Si tot ceea ce va spun este realitatea mea ce o percep ca realitatea universului. Stiu suna foarte diferit fata de a vostra dar este singura optiune pentru ca acest loc minunat sa devina intr-adevar gradina Raiului. Opriti-va din distrugerea constienta pe care o faceti, realizati faptul ca nimeni nu corecteaza greselile altora, constiezati-va actiunile pentru faptul ca sunteti direct implicati in tot ceea ce este viu in jurul vostru si in voi.
Iar eu sunt foarte viu inca, va rog, nu ma asasinati!!!

29.12.2010 . Stihuri scurte

Te vad.
Prin umbre de suflet
Te aud
Nu te vad.

Te aud
Imi curgi prin vene
Te simt
Nu te aud

Si stau,
Si tac,
Si simt,
Nu simt,

Oh cat de mult...
Si-mi esti aproape
te vad, aud si simt,
Nu te ascund.

Te vad
Prin mine pe tine
Si ma caut
Si te simt.

marți, 28 decembrie 2010

28.12.2010 De pe vremea cand timpul nu exista.

Cum stau in fata lumii mut
Si-adun in suflet bucurii
Ma caut, ma scufund tacut
In taina si lumina firii.

Nu-ntreb si nu aprind lumina
Tactil suspin prin cioburi de amurg
Ta vad ascunsa-n numele Cristina,
Si Pan, si zeu, si Tu, si Demiurg.

Ti-e timpul greu si-l porti pe umeri
Povara nemuririi te apasa
Si te-ai blocat in umbra unor adieri
De vant ce nu te duce catre casa.

Si picuri de lumina pun in tine
Astept sa-mi infloresti in nesfarsiri
Ranita tu, in doruri si ruine
Te port in suflet, gand si amintiri.

Si stau in fata lumii mut
Ma multumesc sa tac, sa stiu
Nu caut, ma scufund tacut
In taina unui absolut pustiu...

De dupa Craciun.

Nu o pot numi tristete aceasta stare, in schimb o pot numi neputinta. Ma regasesc in picuri de apa si in fulgi de zapada, ma regasesc gol in fata urgiilor viitorului. Stiu ca nimic nu e mai presus pe lumea asta decat uniunea sacra a sufletului dintre doua fiinte ce se iubesc. Este greu sa gasesti pe cineva care sa te iubeasca la dimensiunea la care vrei tu, este greu sa gasesti pe cineva care intelege totul exact asa cum intelegi si tu. Este greu sa gasesti pe cineva care sa inteleaga, chiar daca nu e pentru tine. Am alergat fara sa stiu incotro atata timp! Am ratacit prin ploi si prin arsita, am cautat bezmetic nestiind ce iar acum cand undeva la jumatatea drumului gasesc si invat sa citesc printre cuvinte, trec prin oglinda si vad minunea vietii din spatele ei, te privesc in ochi si vad izvoare, te miros si simt vantul, te ating si in palma simt roua diminetii pe firele de iarba, te strang in brate si-l regasesc pe Dumnezeu, cobor adanc in mine si te privesc si de acolo. Raman mut in fata fapturii tale, iti sorb lumina ce izvoraste din suflet ca pe o cupa cu nectarul fericirii. Si la Altarul sufletului tau ma rog, chircit cu fata in podea, ma rog sa ma primesti acolo unde sunt sigur ca mi-e locul, ma rog sa arzi cu mine, sa ne topim impreuna pentru aceeasi patima intru aceeasi cautare. Dar zidul e prea gros, durerea e prea mare, lumina lumanarii mele abia daca arunca cate-o licarire in bezna durerii tale.Te simt departe, iar eu nu mai pot urca muntele tau, zapada e de-un metru, vantul este aprig si imi sfasaie carnea. Implacabil stai in seninul tau, in absolutul tau, in viciul dulce-bolnav al aducerii aminte si al neputintei, Nimic nu te impresioneaza pentru ca nu mai are ce. Totul a fost rostit, totul a fost facut, tot ce era de simtit ai simtit, tu ai fost Acolo pentru ceva vreme, stii cum e, stii ce inseamna Absolutul! Eu am vazut doar drumul si posibilitatea, in tine le-am vazut, stiam ce gasesc la capat de drum, stiam cat de greu este drumul, dar nu credeam ca imi este interzis. Nu stiam ca nu e pentru mine deloc. Te-am vazut ca pe o floare minunata, m-am apropiat de tine vrand sa iti simt esenta, sa iti soptesc picuri de dragoste in suflet insa m-am lovit de gardul din jurul tau. Si nu il pot trece, nu il pot sari, iar tu privesti neputioncioasa de dincolo de gard cum ma izbesc in el cu disperare... si ma ranesc dar nu ma opresc ma izbesc in continuare inca odata si inca odata si sangerez dar nu ma opresc... Tie iti curg pe fata lacrimile neputintei tale si ramai incremenita fara a putea face ceva. Mai e ceva de spus cand lumea ti se sparge in farame? Mai pot sa-ti spun cat te iubesc?

vineri, 3 decembrie 2010

Izgonirea din paradis - 19.01.1998

Adam privi la Eva,
iar ea zambi cu inteles ascuns,
Ii intinse marul care,
deja fusese muscat odata
de sarpele viclean ce veninu-si infipse
In seva cea dulce a fructului oprit.
Adam musca! Cerul se pravali.
Arhangheli cu bice gonesc pe cei doi,
Paradisul ramase aproape gol!
Cu o lucire perfida un ochi clipi repetat,
zambind sarpele saruta piciorul lui Dumnezeu
si apoi se incolaci.