neclaritati de toamna 24.09.2011

as urla, insa nu stiu cum sa o fac in scris ca sa ma auziti, dar cred ca e suficient ca ma aud eu pe mine insumi. cerc vicios de intrebari fara raspuns. am ajuns pana in acest moment, am crescut in intelegere, tocmai ca sa nu inteleg nimic din el? tot ceea ce ma ajuta pana acum nu ma mai ajuta, tot ceea ce stiam pana acum, nu mai e valabil. ma gandeam... ce frumos ar fi sa imi construiesc o femeie, custom.... una careia sa ii pun eu ce personalitate vreau, ce caracter vreau, ce temperament vreau, ce chip imi place, ce fire imi place si ce zambet iubesc de la o femeie. m-am saturat de frica, o traiesc si m-am saturat de ea, imi sta in gat. vad minunatia de la polul opus al fricii, exact ca un copil ce sta la portile foarte inalte ale DisneyLand-ului. ma rupe in doua asta. cheia de la porti nu am vazut-o niciodata, din cand in cand am mai intrat cu cate cineva care avea bilet, am pasit acolo, este minunat, insa de cele mai multe ori astept ca un copil infometat langa o covrigarie. nu stiu... nu am redescoperit... de aceea traiesc inca acest cacat interior, acest conflict care se pare doar ca ma tine pe loc si nimic mai mult. Unde sunt eu in aceasta vrie necontrolata a evenimentelor? cu ce ma aleg? mi-am luat doar palme de la viata, de la voi, de la multi dintre voi. cat mai e de indurat? cateodata preferam sa fi fost prost, sarac cu duhul, sa nu pricep nimic si sa stau cu gura deschisa, sa imi curga balele la luna. la ce imi foloseste geniul daca nu exist pentru voi? Si veti spune ... dar trebuie sa existi pentru tine nu pentru noi... Cea mai mare multumirea sufleteasca pe care am avut-o a fost atunci cand am putut face pe cineva fericit, cand am putut ajuta pe cineva neconditionat, pe mine nu stiu cum, am incercat sute de variante, de tehnici, de respiratii, de droguri, de meditatii, de servicii si joburi, yoga, tantra, insa singurul loc in care ma simt linistit este in mijlocul vostru, cel in care ma simt cine sunt cu adevarat. Dar care voi? Caci nu mai sunteti! multi dintre cei ce am iubit deschis in viata ati fugit de langa mine. poate iubirea mea deschisa si sincera v-a speriat, poate am fost mitocan uneori, poate avea altcineva nevoie se voi. acum insa ma simt ca si cum as fi singur pe planeta, ranit de moarte. intind o mana de ajutor, in van. oamenii ma privesc de parca vorbesc intr-un limbaj de neinteles. sunt departe, insa nu mai stiu unde.... trist oricum, ma uit la mine si imi dau seama ce om sunt, ce potential urias zace in mine, as fi putut fi rege, as fi putut manipula mintile voastre, as fi putut sa mint, sa trag ciolanul de partea mea. insa mi-e lehamite de asta, asta au facut si fac toti in jurul meu, respectul nu exista, nimeni nu il ofera, nimeni nu isi aduce aminte ce inseamna acest cuvant, nu mai vorbesc despre limbaj si despre adevaratele sensuri ale sale... sa fiti voi fericiti cu alegerile voastre, in fond asta am vrut, asta am fost si asta am manifestat, sa va vad pe toti zambind si pe cat mai multi treji.... poate misiunea mea se incheie aici... raman inVoia Domnului.
...as urla, insa nu stiu cum sa o fac in scris ca sa ma auziti....

pentru i-ele.

Am aflat cine esti, pentru ca stiu cine sunt. tocmai pentru ca am fost in acel moment acum stiu sa iti spun cine esti. mi-a fost frica sa imi recunosc mie acest lucru, m-am speriat cu gandul la atat de multa siguranta, insa tu esti cea in care am deplina incredere pentru a o lasa sa imi apere spatele in aceasta lume inca nesigura. de aceea dorm cu spatele la tine, ma simt un copil inca, imi place sa te stiu acolo, calda, calma, puternica si luminoasa, este un sentiment de siguranta deplina. desi vorbesc multe si eu ma pierd in bratele tale, si mie imi e frica de aproierea ta, am fost invatati gresit, inca de dinainte sa ne nastem am fost nascuti intr-o invizibila inchisoare... in propria noastra minte, o inchisoare fara ziduri fizice, una care iti da senzatia de libertate doar. de ce ma port asa cu tine stiu acum si asta, de ce lipsit de sentimentalisme? la fel, iubirea nu este atasament, nu este nevoie, nu este nimic altceva din propria ta deschidere, ce garduri sa mai am in fata ta femeie?
Totul se intampla Acum, nu exista alt timp de desfasurare al realitatilor noastre paralele, insa noi am invatat alta realitate a momentului Acum, una in care timpul curge pe o scara de la minus infinit catre plus infinit. de aceea acceptam inca in noi false idei gen acomodarea cu situatia momentului acum. intram cu teama in orice moment acum pe care nu il cunoastem indeajuns, sau mai deloc si acolo, pe masura ce experimentam, trasam adevaruri prin gandurile ce le gandim si prin sentimentele resimtite. insa cat de duale sunt gandurile pe care le gandim, cate de stanga dreapta si  mare mic si puternic si slab gandim? cat de mult vedem Marele ansamblu care le cuprinde pe amandoua in acea armonie perfecta, in acel sublim echilibru, menit doar pentru a ne ajuta sa evoluam? tot acest urias Vast din jurul nostru, aceasta imensitate care ne separa nu este altceva decat propriul nostru sistem de intelegere, sistemul de valori la care raportam lucrurile si situatiile in care ne regasim atunci. cu ne luptam inca? de ce nu putem respira odata, ca un oftat adanc care ne lasa sa trecem peste orice si sa fim doar martorul evenimentului din viata noastra? de ce ai nevoie de acomodare? exista in viata lucruri la care nu prea ai cum sa te acomodezi momentan, cum ar fi: viteza glontului, cand cineva indreapta un pistol catre tine stii deja ca nu ai cum sa te ferseti de glont, ci doar poti spera ca acea persoana tinteste prost, este stupid sa crezi ca ceea ce nu stii nu te poate afecta. cate de wide este perspectiva ta, cat de multa atentie constienta oferi momentului acum? stii ca starea de constienta implica procesarea unei informatii uriase de date atunci cand tu ai perspectiva 360 grade in jurul tau? dar mai stii ca asta o poti face doar in modul in care nu gandesti, in care esti doar observator? deci vrei sa stii de dinainte? aproximeaza, ai aproximat gresit te vei trezi in mijlocul unui film necunoscut, ai aproximat bine, te vei regasi in multumire, gratitudine tie pentru ce ai re-devenit. lucrurile nu mai sunt duale pentru tine, nu le mai separi, ci le unesti, vei intelege ca separarea apropie, ca departarea unste, ca tocmai asta este motivul pentru care te las pe tine sa ai grija de spatele meu in timp ce dorm.